Omul din subterană: un memento cinematografic

Angelo MITCHIEVICI

Când filmul Prea târziu al lui Lucian Pintilie apărea în 1996 ca un recul întârziat la evenimentele din 13-15 iunie, acestea erau o amintire urâtă, dar încă vie pentru o întreagă generaţie de tineri, o parte ciomăgiţi de bâtele minerilor, umiliţi de cetăţenii vigilenţi, tineri care se pregăteau să schimbe societatea.

Realizat după romanul omonim al lui Răsvan Popescu, era primul film de după 1989 care focaliza o lume aparte, lumea cărbunelui din Valea Jiului, subiect privilegiat al reportajelor lui Geo Bogza cu Oameni şi cărbuni în Valea Jiului (1947), pe vremea heirupismului dejist al construirii căii ferate Bumbeşti-Livezeni, al celebrului film al lui Paul Călinescu, Răsună valea (1950) inaugurând lungmetrajul de propagandă în perioada comunistă şi locul căre-i dăduse fiori dictatorului comunist, Nicolae Ceauşescu, prin greva minerilor din august 1977, a cărei amintire este prezentă prin aluzie în film cu elicopterul militar care survolează necontenit zona. Deopotrivă agresori şi victime, trăind la limită, dezumanizaţi, transformaţi în guerilă urbană de către Ion Iliescu, minerii trăiesc într-o lume de coşmar. Subterana cărbunelui a devenit subterana societăţii, un laborator unde noii ingineri sociali inversează cursul darwinist al evoluţiei speciilor, programând regresia la animalitate, „involuţia programată”, metamorfoza lombrosiană a recuperării atavismelor. Cazul unui miner care refuză să mai iasă la lumină şi se adaptează în subterană, ucigând pentru a se hrăni, devine emblematic pentru reuşita postumă a proiectului comunist al edificării omului nou, destinat unei rezervaţii de orangutani, proiect asigurat de membrii eşalonului doi al fostei puteri comuniste. Ceea ce-i spune în film procurorul Costea unuia dintre potentaţii locali, directorul minelor, constituie cadrul remanierii fiinţei umane şi scufundării ei în bezna instinctelor primare, neanderthalizarea sa dinspre care răzbate plânsul însigurat al celui abandonat lumii tenebrelor: „Este primul produs perfect al acestui sistem infernal, protoptipul, matricea, restul urmează.”

Avem o lucidă investigaţie a societăţii de tranziţie într-una dintre staţiile sale terminus, Valea Jiului, cu decupaje documentare din evenimentele de la 13-15 iunie 1990 care reflectă atât demisia morală a autorităţilor, cât şi retardarea programată a unui segment social, uşor manipulabil, cu un potenţial agresiv utilizat ca instrument de presiune socială. Falimentul previzibil al exploatării miniere, „Cărbunele nu mai rentează, nici ei nu mai rentează.”, corespunde pe un alt plan falimentului societăţii de tranziţie, a guvernelor succesive moştenind logistica, metodele, mentalităţile şi activiştii regimului comunist. Explicaţia năvălirilor barbare din 13-15 iunie trebuie căutată în proiectul de ingierie socială postdecembrist, cât şi în Valea Jiului. Cele două regiuni, cea celestă, centrul puterii, şi cea infernală, a dezmoşteniţilor soartei, sunt legate prin intermediul aceluiaşi mecanism constitutiv al dictaturii care a făcut din cetăţenii României o masă de manevră, o societate de sclavi. În primul rând, minerii trebuie priviţi ca victime, şi nu ca agresori, şi mă refer la minerii propriu-zişi, nu la cei precum ofiţerul sub acoperire, Mărăşescu, din film, căruia i-a venit bine casca de miner şi bâta de baseball cu care a stâlcit studenţi. Pintilie scoate la suprafaţă acest mecanism diversionist cu mijloacele filmului, însă ceea ce răzbate de pretutindeni, recuperabil cu fiecare nou accident de muncă din Valea Jiului este cinismul autorităţilor şi resemnarea minerilor, obişnuiţi să intre în şut în orice condiţii, ameninţaţi cu desfacerea contractului de muncă, deprinşi cu moartea ca o prezenţă intimă în măruntaiele fierbinţi ale pământului, goliţi cu încetul de lumină, „şobolanii de la 300”, cum îi numesc noii activişti care le guvernează destinele.

Documentarul Piaţa Universităţii din 1990 al lui Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile, Sorin Ilieşiu îşi găsea un ecou necesar în filmul lui Pintilie atât prin scenele înregistrate în 1990, scene desprinse parcă dintr-un teatru de război al unei ţări din lumea a treia, din care nelipsită este cea a discursului preşedintelui în funcţie, Ion Iliescu, remarcabil prin cinismul lui, cât şi printr-o necesară retrospectivă asupra corelatului obiectiv al violenţelor din Piaţa Universităţii, universul aproape concentraţionar al bazinului minier Valea Jiului. Filmul marca un punct de inflexiune, o cotitură în politica României, cu venirea la putere a Convenţiei Democratice prin alegeri libere în 1996, care încerca să imprime o nouă direcţie României orientată către intrarea în organismele internaţionale NATO ŞI UE. Retrospectiva se dovedea necesară, un examen de maturitate, cu o perspectivă lucidă asupra unor evenimente asupra cărora partidul de guvernământ păstra obstinat tăcerea.

Filmul lui Pintilie ne poate face şi astăzi acelaşi serviciu ca şi atunci, apelând la memoria şi atenţia noastră cu privire la unul dintre cele mai dramatice evenimente ale istoriei postdecembriste a României. Radiografie a violenţei şi dezumanizării, filmul reclamă distanţarea sanitar-critică faţă de instrumentarea politică agresivă a unui segment social împotriva altor segmente sociale şi civismul memoriei.